terminații, s.f. 1. Parte terminală a unui lucru. 2. Sunet sau grup de sunete care se află la sfârșitul unui cuvânt; terminare (2). ♦ (Rar) Desinență. – Din lat. terminatio.
s. f. (sil. -ți-e), art. termináția (sil. -ți-a), g.-d. art. termináției; pl. termináții, art. termináțiile (sil. -ți-i-)
f. 1) Parte terminală; extremitate. ~ nervoasă. 2) lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; desinență. [G.-D. terminației] /<lat. terminatio