definiția terminatii definiție dex

s.n. Terminare (1). – V. termina.

terminați, -te, adj. 1. (Despre acțiuni) Care a fost dus până la capăt; sfârșit. 2. (Fam.; despre oameni) Pentru care nu mai există șanse de revenire la situația mai bună de dinainte; sfârșit din punct de vedere material, fizic sau moral. – V. termina.

adj. 1. v. isprăvit. 2. v. finit.

s. v. terminare.

≠ nesfârșit, neterminat

adj. m., pl. termináți; f. sg. terminátă, pl. termináte

s. n. (pl. termináte în loc. pe ~)

terminații, s.f. 1. Parte terminală a unui lucru. 2. Sunet sau grup de sunete care se află la sfârșitul unui cuvânt; terminare (2). ♦ (Rar) Desinență. – Din lat. terminatio.

s. v. desinență.

s. f. (sil. -ți-e), art. termináția (sil. -ți-a), g.-d. art. termináției; pl. termináții, art. termináțiile (sil. -ți-i-)

f. 1) Parte terminală; extremitate. ~ nervoasă. 2) lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; desinență. [G.-D. terminației] /<lat. terminatio

s.f. 1. Partea terminală a unui lucru. 2. (Lingv.) Sunet (sau grup de sunete) care se află la sfârșitul unui cuvânt. ♦ (Rar) Desinență. [Gen. -iei. / cf. lat. terminatio, fr. terminaison].

s. f. 1. partea terminală a unui lucru. 2. (lingv.) sunet care se află la sfârșitul unui cuvânt. ♢ (rar) desinență. 3. (muz.) concluzie melodică. (< lat. terminatio)