definiția toiuri definiție dex

toiuri, s.n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

s. 1. miez, mijloc, putere, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ul nopții.) 2. zor, (pop. și fam.) dârdoră. (În ~ul muncii.)

s. v. animozitate, balamuc, bătălie, ceartă, cârd, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, gălăgie, gâlceavă, gros, hărmălaie, huiet, învrăjbire, larmă, litigiu, luptă, mulțime, neînțelegere, scandal, stol, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vrajbă, vuiet, zarvă, zgomot, zâzanie.

s. n., (învălmășeli, cete) pl. tóiuri

n. 1) Moment de maximă intensitate în desfășurarea unei acțiuni sau a unui fenomen; miez ~ recoltei. 2) pop. Forfotă a unei mulțimi de oameni; învălmășeală. 3) înv. Grup mare de oameni, de animale aflat în dezordine; cârd. [Monosilabic] /<turc. toy

s.n. – 1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. – 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate. Cuman., tc. toy „chef, ospăț” (Pușcariu, Lr., 315; cf. Șeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supraviețuiește în Mold. și Trans. de V. – Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).

, țoiuri, s.n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.

, țoi, s.m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.

s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

s. v. scorțar, țiclean.

(păhărel) s. n., pl. țóiuri

(pasăre) s. m., pl. țoi, art. țóii

n. Păhărel în formă de sticluță, din care se bea țuică. /Orig. nec.

m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.

, țóiuri, s.n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)