, transcendenți, -te, adj. 1. (Fil.) care se ridică dincolo de limita sau de nivelul unui domeniu dat; care presupune un principiu exterior și superior oricărei clase de obiecte. ♦ (În filozofia lui Kant) Care se găsește dincolo de orice experiență posibilă, care este inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență, care întrece limitele realității. ♢ Care se află mai presus de inteligența obișnuită, de lucruri individuale, de umanitate. 2. (Mat.) Care folosește calculul diferențial și integral. ♦ (Despre unele numere) Care nu poate fi rădăcina unui polinom cu coeficienți raționali – Din fr. transcendant, lat.transcendens, -ntis.
adj. m. (sil. mf. trans-), pl. transcendénți; f. sg. transcendéntă, pl. transcendénte
(în opoziție cu imanent) 1) Care se află dincolo de limitele unei sfere anumite sau ale lumii materiale în genere. 2) (în filozofia lui Kant) Care iese dincolo de lumea empirică, fiind inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență. [Sil. trans-cen-] /<fr. transcendant, lat. transcendens
adj. 1. (Fil.) Care se află dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială. 2. (În filozofia idealistă a lui Kant: op. imanent) Care se află dincolo de limitele cunoașterii experimentale; inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență, care întrece limitele realității. 3. (Mat.; despre numere) Care nu este soluția unei ecuații algebrice cu coeficienți raționali. [Cf. fr. transcendant].
adj. 1. (fil.) care se află dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială. ♢ (la Kant) de dincolo de limitele cunoașterii experimentale; inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență, care depășește limitele realității. 2. (mat.; despre numere) care nu poate fi rădăcina unui polinom cu coeficienții raționali; (despre ecuații) care nu se poate scrie sub forma unui polinom egalat cu zero. (< fr. transcendant, lat. transcendens)
s.f. Calitatea de a fi transcendent (1); calitatea gândirii de a elabora concepte transcendentale. – Din fr. transcendance (după transcendent).
s. f. (sil. mf. trans-), g.-d. art. transcendénței
s.f. Calitatea unui lucru de a fi transcendent (1); calitatea gândirii de a elabora concepte transcendentale (1). [Cf. fr. transcendance, lat. transcendentia < transcendere – a trece peste].
s. f. 1. însușirea a ceea ce este transcendent. 2. (în filozofiile religioase) ipostază a divinității, care se află deasupra creațiilor sale. ♢ (în existențialism) situația omului care își depășește condiția lui existențială obișnuită; (p. ext.) condiție a omului ca ființă care depășește natura. ♢ (în fenomenologie) rezultat al datului obiectiv prin actul intențional de conștiință sau prin intuiție. (< fr. transcendance)