definiția turuire definiție dex

turui, vb. IV. Intranz. (Fam. și depr.) A vorbi întruna și repede (fără a spune lucruri importante); a-i merge gura ca o moară. – Formație onomatopeică.

turui, vb. IV. Intranz. (Fam. și depr.) A vorbi întruna și repede (fără a spune lucruri importante); a-i merge gura ca o moară. – Formație onomatopeică.

vb. v. durăi, durui, grunguni, gurlui, hodorogi, hurui.

vb. v. durăi, durui, grunguni, gurlui, hodorogi, hurui.

vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. túrui, 3 sg. și pl. túruie, imperf. 3 sg. turuiá

vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. túrui, 3 sg. și pl. túruie, imperf. 3 sg. turuiá

intranz. 1) (despre turturele sau despre porumbei) A scoate sunete prelungi și repetate, caracteristice speciei; a gurlui; a gânguri. 2) fam. A vorbi repede și fără întrerupere (spunând lucruri lipsite de importanță). /Onomat.

intranz. 1) (despre turturele sau despre porumbei) A scoate sunete prelungi și repetate, caracteristice speciei; a gurlui; a gânguri. 2) fam. A vorbi repede și fără întrerupere (spunând lucruri lipsite de importanță). /Onomat.

, turuiésc, vb. IV (reg.) 1. a se obosi tare. 2. a deszăpezi. 3. a fertiliza un teren tânăr ținând oile să pască pe el.

, turuiésc, vb. IV (reg.) 1. a se obosi tare. 2. a deszăpezi. 3. a fertiliza un teren tânăr ținând oile să pască pe el.