definiția tutuia definiție dex

tutuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A(-și) spune „tu” când stă (ori stau) de vorbă (ca semn al relațiilor familiare); a fi în relații familiare cu cineva. – Din tu (după fr. tutoyer).

vb. (reg.) a (se) tui. (A se ~ cu cineva.)

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiésc, imperf. 3 sg. tutuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tutuiáscă

tranz. (persoane) A spune „tu”; a trata cu o adresare foarte familiară. /Din tu

intranz. A produce sunete grave și prelungi; a face „tu-tu”. /Onomat.

intranz. 1) A-și spune reciproc „tu”. 2) A fi în relații familiare (unul cu altul). /Din tu

, tutuiésc, vb. IV (reg.) a zăpăci, a deruta.

tutuiésc, vb. IV (reg.) 1. a suna din bucium. 2. a alunga.

, țúțui, vb. I. Refl. A se cocoța. [Pr.: -țu-ia] – Din țuțui.

, țúțui, vb. I. Refl. A se cocoța. [Pr.: -țu-ia] – Din țuțui.

vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.

vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.

vb., ind. prez. 1 sg. țúțui/țuțuiéz, 1 pl. țuțuiém; conj. prez. 3 sg. și pl. țúțuie/țuțuiéze; ger. țuțuínd

vb., ind. prez. 1 sg. țúțui/țuțuiéz, 1 pl. țuțuiém; conj. prez. 3 sg. și pl. țúțuie/țuțuiéze; ger. țuțuínd

, țúțui, vb. I refl. (reg.) 1. a se cocoța. 2. a ascuți.

, țúțui, vb. I refl. (reg.) 1. a se cocoța. 2. a ascuți.