vînt (-turi),
s.n. –
1. Deplasare pe
orizontală a unei
mase de
aer. –
2. Aer. –
3. Aruncătură,
efort sau
impuls pentru a
arunca. –
4. Împingere,
ghiont. – Mr.
vimtu, megl.
vint, istr.
vintu. Lat.
ventus (Pușcariu 1897; REW 9212), cf. vegl.
viant, it.,
port.
vento, prov., fr., cat.
vent, sp.
viento. – Der.
vîntăraie, s.f. (
vînt mare,
vijelie);
vîntos, adj. (cu
vînt);
vîntoasă, s.f. (
vînt mare,
vijelie;
stafie,
iele), în Mold. și Trans.;
vîntoaică, s.f. (
vijelie);
vîntui, vb. (a
înnebuni, a
zăpăci; a
șuiera), în Mold.
datorat credinței despre puterea malefică a
anumitor vînturi, cf.
vîntoasă;
vînturel, s.m. (
gaie, Falco tinnunculus);
vînturos, adj. (cu
vînt,
furtunos);
vîntura, vb. (a
alege boabele de grîu; a
supune la
vînt, a
ventila; a
împrăștia, a
risipi, a
ciurui, a
scutura; a
examina; a
cutreiera, a
umbla de
colo colo), mr.
vintur(are), der.
intern. sau din lat.
ventĭlāre (
Diez,
Gramm., I, 619), vulg.
ventŭlāre (Tiktin;
Pascu, I, 185;
Candrea;
Graur,
Rom., L, 508);
vîntură-lume (var.
vîntură-țară), s.m. (
aventurier,
vagabond);
vînturător, adj. (
aventurier,
pribeag);
vînturătoare (var. Trans.
vînturașcă), s.f. (
mașină de
treierat);
svînturat(ic), s.m. (
aventurier; amărît,
nenorocit), la care
sensul al
doilea,
folosit de
scriitorii romantici,
traduce it.
sventurato (după Densusianu,
Hlr., 167 și Pușcariu 1946, de la un lat. *
exventŭlāre);
svînta, vb. (a
aerisi, a
usca la
vînt; a
muștrului, a
bate), mr.
azvimtur(are), megl.
izvintar(ari), der.
intern sau,
poate, de la un lat. *
exventāre (Pușcariu 1945), cf. calabr.
sbentare;
avînta, vb. (a mînui, a învîrti
amenințător; a
repezi, a da
impuls; a
lansa, a zvîrli; refl., a se
arunca, a se
ridica, a se
exalta);
avînt, s.n. (
impuls;
însuflețire,
elan),
deverbal. – Din
rom.
provine ngr. σβουντονρίζω (Murnu 40; Ramondo,
Arch. glott. it., XXXII, 82).