, văi, s.f. 1. Depresiune, adâncitură de teren alungită, străbătută (permanent sau vremelnic) de o apă curgătoare; regiune de șes situată sub nivelul ținuturilor din jur (și udată de o apă curgătoare). ♢ (În limbajul biblic) Valea plângerii (sau a lacrimilor) = pământul (considerat ca loc al suferințelor și al durerii). ♢ Loc. adj. și adv. (De) mai la vale = (de) mai departe, care urmează, în continuare. ♢ Loc. adv. la vale = la coborâș; în jos; în josul apei. De vale = la capătul coborâșului, acolo unde începe valea; mai departe (în sensul coborârii). ♢ Expr. (Fam.) A-și lua valea = a pleca, a fugi (de undeva). ♦ (Fam.; cu valoare de interj.; art.) Pleacă! plecați (imediat)! 2. (Reg.) Apă curgătoare; albia unei ape curgătoare. – Lat. vallis.
s. 1. (GEOGR.) (prin nord-estul Olt.) sască, (înv.) zăpodie. (O ~ largă între munți.) 2. v. bazin. 3. (GEOL., GEOGR.) vale glaciară = trog.
s.f. – 1. Depresiune. – 2. Luncă, bazin. – 3. Rîu, curent. – 4. Partea de jos. – Mr. vale, megl. vali, istr. vǫle. Lat. vallis (Pușcariu 1854; REW 9134), cf. it., sp., port. valle, fr. val, cat. vall. – Der. devale, adv. (în jos, în partea joasă a unei văi sau a unei regiuni muntoase), cf. fr. dévaler, cat. devall; văios, adj. (plin de văi și rîpe); văiugă, s.f. (Mold. vale); vălcea (var. vîlcea, vîlcel), s.f. (vale mică; pîrîu), cu suf. dim. -cea (Pușcariu 1853; Iordan, Dift., 59 și Candrea, din lat. vallĭcĕlla); vălean, s.m. (locuitor al unei regiuni joase). – Din rom. provin bg. válog (Capidan, Raporturile, 234), sb. vala.