zăceá (zac, zăcút),
vb. –
1. A
sta întins,
culcat. –
2. A fi
bolnav. –
3. A fi
mort,
îngropat. –
4. A fi, a se
afla înăuntru, a fi
închis. – Mr.
dzac, dzicui, dzîcută, dzițeare, megl.
zac, zățeari, istr.
zǫc. Lat.
jacēre (Pușcariu 1926; REW 4562), cf. it.
giacere, prov.,
port.
jazer, fr.
gésir, cat.
jaure, sp.
yacer. Trecerea lui
j ›
z se
datorează unei
disimilări cu cons.
următoare (Tiktin). – Der.
zăcămînt, s .m. (
filon,
vînă), după fr.
gisement;
zăcare, s.f. (
boală);
zăcaș, adj. (Trans.,
bolnav; înv.,
rău intenționat,
ticălos,
pervers), la care
sensul al
doilea nu a
fost explicat satisfăcător (
legat de
alb.
dzakëš, după Philippide, II, 742;
contaminat cu
jăcaș „
prădător”, după
Candrea);
zacăș, adj. (Mold.,
leneș, trîndav);
zăcășie, s.f. (
înverșunare, îndîrjire,
ciudă);
zăcător, adj. (care
zace închis);
zăcătoare, s.f. (
țarc,
ocol;
vas,
cadă,
copaie;
piatră de
moară,
piatra de
jos a
morii de
apă);
zăcări, vb. (a lîncezi, a
lenevi).