înált (înáltă),
adj. –
1. Care se
ridică mult în
sus. –
2. De
statură mare. –
3. Superior, eminent. –
4. (Înv.) Mîndru, trufaș. –
5. (S.n.) Înălțime. – Var.
nalt, înnalt. Mr.
(a)naltu, megl.
nalt. Lat.
altus (Pușcariu 802; Candrea-Dens., 836; REW 387;
DAR), cf.
alb.
naljtë, it., sp.,
port.
alto, prov.
aut, fr.
haut, cat.
alt. Prezența lui
în- a
fost explicată diferit, ca reprezentant al lat.
in alto, adv. folosit ca adj. (REW;
DAR) sau ca influență a vb.
înălța (
Pascu, I, 34). S-
ar explica
poate mai
bine din
rațiuni de fonetică sintactică, pe
baza unor expresii ca
în altul (cerului),
din alt,
înțelese ca
în nalt, din nalt; ceea ce
ar explica și preferința pop. pentru
forma nalt, în
loc de
înalt. Cf. ALR, I, 60. Der.
înălța (mr.
analțu, megl.
nalț), vb. (a
ridica; a
urca; a
ridica în
slăvi; a
dura, a construi, a
edifica; refl., a se împăuna), care
poate fi la
fel de
bine der. intern de la
înalt, ca și un lat. *
altiāre (Diez, I, 17; Pușcariu 803) sau *
inaltiāre (Candrea-Dens., 837; REW 385;
DAR), cf. it.
alzare, sard.
altsare, prov.
aussar, fr.
hausser, cat.
alsar, sp.
alzar,
port.
alcąr;
înălțător, adj. (sublim);
înălțare, s.f. (
ridicare; sărbătoare
creștină care se ține la 40 de
zile de
Paști; mîndrie, trufie);
înălțător, s.n. (dispozitiv de ochire la
puști, tunuri etc.);
înălțat, adj. (luminat,
strălucit,
titlu onorific);
înălțătură, s.f. (înălțime);
înălție, s.f. (înv., Alteță);
înălțime, s.f. (distanță de la
nivelul pămîntului pînă la un
punct; Alteță);
preaînălța, vb. (a
slăvi), din sl.
prĕvŭznosti,
sec. XVI, înv.;
preaînălțat, adj. (luminat).