îngăimá (îngáim, îngăimát),
vb. –
1. A bîigui, a bălmăji, a rosti cu greutate. –
2. A
zăpăci, a
încurca, a stîrni confuzie. –
3. A zăbovi, a
șovăi, a
sta la îndoială. –
4. A
face de mîntuială, a da
rasol. –
5. (Refl.) A se
zăpăci, a se tulbura.
Deși formația nu este
clară, pare evident că este
vorba de o formație expresivă, ca în
cazul tuturor cuvintelor care înseamnă „a bîigui”. Pentru intenția expresivă, cf.
cuvintele semnalate pentru
rădăcina glo-, golo-. Explicațiile avansate pînă în
prezent nu satisfac: din
alb.
gëneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din lat. *
ingannāre (Lambrior 373; Philippide,
Principii, 68; cf. împotrivă Densusianu,
Filologie, 448); din rut.
gaj sau
gal’ima „frînă, pană” (Bogrea,
Dacor., IV, 825); în legătură cu mag.
galiba „greutate” (
DAR). Identitatea semantică este evidentă cu
îngăla, vb. (a bîigui, a bălmăji; a da
rasol; a
murdări), care trebuie să provină din aceeași
rădăcină expresivă (pentru ultimul sens, cf.
cîrcăli, feșteli, terfeli). Totuși, se consideră în
general că
îngăla provine din lat.
*ingallāre, de la
galla „gîlcă” (Densusianu,
Hlr., 191; Pușcariu 848;
Pascu,
Etimologii, 65; Bogrea,
Dacor., IV, 825), sau din sl.
galŭ „
murdar” (Capidan,
Dacor., IV, 1551;
DAR), prin care nu se explică decît unul din sensurile sale. Der.
îngăimător, adj. (care îngaimă);
îngăimeală, s.f. (
faptul de a îngăima; confuzie; nehotărîre);
îngăimăci, vb. refl. (Trans., a se
încurca), var. de la
îngălmăci, care este tot de origine expresivă;
îngălăciune, s.f. (murdărie);
îngălmăceală, s.f. (încurcătură, confuzie).