PUTEÁ,
pot, vb. II. Tranz.
1. A fi în
stare, a avea
puterea, a se
simți capabil de a
înfăptui un
lucru. ♢
Loc. adv.
Cum poate (sau
pot, poți etc.) = pe
măsura posibilităților. ♢ Expr.
Cât (sau
ce) îi poate (cuiva)
capul (sau
pielea, cojocul, etc.) = cât (sau ce) este în
stare să
facă cineva, ce
posibilități,
câtă rezistență are cineva.
A nu mai putea (de...) =
a) a fi
copleșit de un
sentiment sau de o
senzație puternică;
b) (fam.) a nu-i
păsa, a nu se
sinchisi de ceva sau de cineva.
2. A avea
posibilitatea,
mijloacele,
condițiile necesare sau
ocazia de a
înfăptui, de a
face ceva, a-i fi ceva cu
putință.
3. A
exista posibilitatea sau
probabilitatea, a fi
posibil, a fi cu
putință ca un
lucru să se
întâmple. ♢ Expr.
Ce (sau
când, unde) poate să fie? = ce (sau
când, unde) să fie? ♢ Refl. impers.
Cum se poate să nu învețe? (
Loc. adv.)
De nu se mai poate (sau
cât se poate, cum nu se poate mai mult) =
foarte, din
cale-
afară. (Expr.)
Se prea poate = e (
foarte)
posibil. ♦ (La prez. ind.
pers. 3 sg., cu
valoare adverbială) E
posibil, e cu
putință. ♢
Loc. adv.
Peste poate = cu
neputință,
imposibil.
Fără doar și poate =
neîndoielnic,
sigur,
precis.
4. A avea
voia,
dreptul de a
face ceva. ♦ Refl. impers. A fi
permis sau
îngăduit.
Se poate intra? 5. A avea
motive, a avea
justificare, a fi
îndreptățit să
facă, să
spună, să
creadă ceva.
6. A fi
indicat,
nimerit,
potrivit, a fi
bine să..., a fi
cazul să, ..; a se
cuveni, a se
cădea. [Prez. ind. și: (pop.)
poci] – Lat.
potere (=
posse).