alintá (alintát, alintát),
vb. – A mîngîia, a
răsfăța. Lat. *
allēntāre, de la *
allĕnĭtāre, care provine de la
lēnis „
ușor, blînd” (Candrea-Dens., 990); după alții, din lat. *
allĕntāre, de la
lĕntus, cu evoluția semantică de la domeniul material la cel
moral , ca în
blandus ›
blînd,
tenerus ›
tierno etc. (Pușcariu 64; REW 257;
DAR); cf. it. (sard.)
allentare, sicil.
allentari, abruz.
allendá, v. fr.
alenter, prov.
alentar, toate cu sensul primitiv. Mai probabil, *
allēntāre a
fost simțit ca un frecventativ de la *
allēnāre ,
chiar dacă la origine nu aparțineau aceleiași
familii (
DAR citează un ex. din Dosoftei, în care este evidentă această confuzie). – Der.
alintător, adj. (care
alintă);
alintătură, s.f. (
alintare).