arătá (-t, -át),
vb. –
1. A
indica, a semnala. –
2. A
prezenta, a înfățișa. –
3. A
părea, a avea aspectul. –
4. A da de
înțeles. –
5. (Refl.) A avea viziuni, a
crede cineva că
vede ceva (se construiește cu
dat.). –
6. A expune, a explica. –
7. A explica, a
face lecții, a
ajuta la pregătirea temelor școlare. –
8. A
corecta, a
îndrepta; a
învăța minte. – Var. (Trans. de S.)
areta. Mr.
arăt, istr.
arǪtu. Lat.
rătāre „a fixa, a determina”. Semantismul se explică în
lumina unor expresii ca fr.
je suis bien fixé sur son compte, care înseamnă
je suis bien renseigné. Și
a- poate fi lat. sau
rom. Etimonul
rătus, în
forma *
arrătāre,
fusese indicat de Candrea,
Rom., XXXI, 301, și
Éléments, 72 și 91,
respins de Pușcariu 108, și abandonat de Candrea, în
GS, III, 423, care a sugerat lat. *
ad reiterāre,
redus la *
arretrāre și disimilat;
dar problema semantică pare insolubilă. Celelalte explicații sînt insuficiente: lat. *
arrectāre, de la
rectus (Cihac, I, 82; Weigand,
Jb, II, 221-3;
DAR); se
lovește de dificultăți fonetice; lat. *
elatāre (Meyer-Lübke,
ZRPh., XIX, 574; REW 2837; Pușcariu,
Lat. ti, 10), după Pușcariu 108, „wohl
am besten passt, obwohl die Sinnesübergang nich ganz klar ist”. Hasdeu 1557
indica lat *
ad reputare, care nu pare posibil.
Pascu,
Beiträge, 9,
presupune un *
erettare, de la
erectus, care este
fără sens;
iar Giuglea,
Dacor., IV, 379,
pleacă de la gr. ρέυος „membru, aspect”, într-o explicație
prea forțată. Der.
arătanie, s.f. (
monstru, stafie);
arătare, s.f. (demonstrație; dovadă,
probă; stafie);
arătător, adj. (indicator);
arătător, s.n. (
deget cu care se
arată;
ac de
ceas);
arătătură, s.f. (indicație; semnal,
semn;
monstru, stafie);
arătos, adj.;
arătoșenie, s.f. (frumusețe).