aréndă (-de),
s.f. – Cedare temporară a
dreptului de exploatare a unor
bunuri. – Var. (Trans.)
arîndă, (Olt.)
arindă, (Mold., Trans.)
orîndă. Lat. med.
arenda, intrat tîrziu, probabil în
sec. XVIII, și pe mai
multe căi în același
timp; (cf. mag.
árenda, bg., sb.,
pol.,
rus.
arenda, rut.
arenda, oranda). Cf. Cihac, II, 3; Hasdeu 1540; Berneker 30, care
pornesc de la etimoane sl.; Sanzewitsch 197, care se bazează pe
rusă; Gáldi,
Dict., 83, care
pleacă de la mag. Densusianu,
Hlr., 148 și Pușcariu 121 considerau că
arîndă derivă
direct din lat. *
arrendare (sard.
arrendare, sp.
arrendar),
ipoteză puțin probabilă;
-î- pare mai
curînd, ca în
orîndă, prin analogie cu cel din
rînd și
(o)rîndui. Var. moldovenească
orîndă, care reproduce fonetismul rut. (cf. Miklosich,
Fremdw., 75), a
ajuns să însemne „cîrciumă”, deoarece în
trecut cîrciumile și
hanurile din localități
erau date în arendă de către
marii proprietari și producători. Der.
arenda, vb. (a da sau a
lua în arendă);
arendaș, s.m. (
persoană care ia în arendă, fermier);
arendășesc, adj. (
propriu unui arendaș);
arendăși, vb. (a arenda);
arendășie, s.f. (arendare; ocupație de arendaș);
arendășiță, s.f. (
nevastă de arendaș);
arendășoaică, s.f. (
nevastă de arendaș);
arendator, s.m. (arendaș);
orîndar, s.m. (cîrciumar);
orîndărie, s.f. (arendare).