avînt (avînturi),
s.n. –
Pornire, elan, însuflețire. Din
vînt, cu prep. adv.
a-.
Dacă această
ipoteză nu este greșită,
avînt trebuie să fi
fost la
început înțeles ca adv. (această
valoare nu
apare în niciun text
cunoscut,
dar este
cert că acest cuvînt nu
apare în texte anterioare
sec. XIX, și nici în
dialecte). Construcția
ar fi identică, deci, cu
acasă, afund, aminte etc; expresia
a da avînt poate fi
foarte bine interpretată
a da a vînt. Apoi, cuvîntul
fiind simțit ca un s., s-a
putut deriva de la el vb.
avînta, formație probabil artificială și modernă, motivată de paralelismul fr.
élan-élancer, germ.
Schwung-schwingen. După
DAR,
avînt este formație postverbală de la
avînta, și acesta este o
compunere internă, pe
baza lui
vînt. Der.
avînta, vb. (a
împinge, a lansa, a
arunca).