bárdă (bărzi),
s.f. –
1. Secure cu tăișul lat. –
2. Sapă,
teslă. Mag.
bárd (Densusianu,
Rom., XXXIII, 275; Șeineanu,
Semasiol., 135; Cihac, II, 479;
DAR; Candrea; Pușcariu,
Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (v. germ.
barta, germ.
Bart, v. fr.
barde, cf.
alabarda), care
coincide în
parte cu un cuvînt oriental (cuman.
balta, tc.
baltak, cf.
baltag),
fără să se
poată distinge cu ușurință proveniența. Der. din mag. nu este absolut
sigură;
poate fi cuvînt importat în mag.,
chiar din
rom., după Edelspacher, 9.
Apare și în slov.
barda, rut.
barda; ultimul provenind din
rom. (Miklosich,
Wander., 12), ca și
săs.
bardë. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon sl.
brady (Miklosich,
Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeași dificultate constînd într-o metateză asemănătoarte cu
cea din
blato ›
baltă; tc.
barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai
curînd de origine
rom. (Candrea,
Elemente, 404; G. Meyer,
Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg,
Romania germ., II, 261, a susținut că
rom. provine
direct din longob.
barda. – Der.
bărdaș, s.m. (
dulgher);
bárdie, bărdiță, s.f. (
sapă);
bărdui, bărdălui, vb. (a
tăia, a
ciopli), cf. mag.
bárdolni.