beát (beátă),
adj. –
Amețit,
băut,
cherchelit. – Megl.
beat, istr.
bęt. Lat.
bĭbĭtus (Pușcariu 196; Candrea-Dens., 153; REW 1080;
DAR), cf. sp.
beodo. Este inutilă
ipoteza lui
Pascu,
Beiträge, 14, care
pleacă de la o
formă ipotetică *
bebetus › *
bet; pe
baza f.
beată a
acestei forme s-
ar fi format din
nou un m.
beat. Imposibilitatea
acestei regresiuni este evidentă,
căci contrazice alternanța care
cere ca m. de la
înceată, bleagă, seacă să fie
încet, bleg, sec, cu inevitabila
reducere a diftongului. Der.
beție, s.f. (ebrietate);
bețiu, adj. (îmbătător; bețiv);
bețiv, adj. (care are
viciul beției, alcoolic);
bețit, adj. înv. (bețiv);
bețivi, vb. (a se îmbăta; a chefui);
bețivan, s.m. (augmentativ al lui bețiv);
bețivănie, s.f. (beție);
îmbăta, vb. (a se
ameți cu băutură);
îmbătător, adj. (amețitor);
desbăta, vb. (a se trezi din beție).
Bețiv provine de la
bețiu, ca
văduv de la *
văduu (cf. și
brudiu-brudiv,
sglobiu-sglobiv etc.); sînt prin urmare inutile încercările de explicare pe
baza unui lat.
*bibitivus (Candrea-Dens., 154), sau a unei influențe a sl.
pijanivŭ (
DAR). Pentru
îmbăta se
indică de
obicei ca
sursă directă un lat. *
imbĭbĭtare, care nu pare necesar.