binecuvîntá (binecuvintéz, binecuvîntát),
vb. – A blagoslovi. De la
bine și
cuvînta, compuși ca în gr. εὐλογείν, sl.
blagosloviti, cf. lat.
benedicere. În limbajul ecleziastic
continuă să fie
limpede compunerea;
fapt pentru care se
pot separa elementele sale, ca în fraza liturgică
bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului. – Der.
binecuvîntare, s.f. (acțiunea, formula sau gestul de a binecuvînta);
binecuvântător, adj. (care
binecuvîntează).