brînză
s.f. –
Produs alimentar obținut prin prelucrarea
laptelui. – Megl.
brǫndză. Cuvînt care a
dat naștere multor ipoteze și discuții, în
general foarte divergente. Ne expunem părerea,
înainte de a
trece în
revistă opiniile anterioare. Este
cunoscut că brînza în
general își
primește numele fie de la
locul unde se
produce (
penteleu, cf. sp.
manchego, Villalón, și toate
numele de brînzeturi fr.), sau de la
forma pe care o
capătă. În această ultimă
categorie intră o serie
întreagă de
nume care
desemnează brînza cu
numele tiparului său. Astfel în sp.
adobera, care înseamnă în același
timp „
tipar pentru brînză” și
brînză,
iar în
rom.
burduf, care se folosește,
deși rar, cu sensul de „brînză păstrată în burduf”. În același
mod, lat.
formaticus, cu der. său romanic, de la
forma „
tipar”, gr. μανοῦρα „
făcut cu
mîna” și
brînză;
rus.
paner „brînză”,
față de lituan.
paner „
coș”; sp.
manteca,
port.
manteiga, probabil din lat.
mantica „
sac”, etc. Același
mod mai primitiv de a da
formă brînzei, strecurînd-o totodată, este punerea
laptelui prins într-un
sac de in sau de
cînepă, a
cărei țesătură
rară permite verificarea ambelor operații în același
timp (
asupra acestei faze a prelucrării
brănzei, cf. detalii la Giuglea,
Dacor., III, 573).
Sacul, astăzi
sedilă sau
zăgîrnă , s-a numit probabil în
trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna „pînză de in” și care
apare în
Evul Mediu cu sensurile de „
văl subțire pentru relicve”, „pînză” și „legătură, brîu” (
Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul
brandea ›
brînză pare normal, din
punct de
vedere fonetic și semantic. În
plus, este posibil ca sensul cuvîntului să se fi deplasat din
epoca latină de la recipient la conținut,
dacă trebuie presupusă o legătură
între brandea și
brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v.
brunda), cuvînt
fără o explicație satisfăcătoare pînă în
prezent, și care nu trebuie
confundat cu
brunda „
caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer,
Glotta, XVI, 36). Hasdeu,
Cuv. Bătr., I, 190, considera cuvîntul ca
fiind dac, după ce l-a împărțit (
Col. Traian, 1874, 107), în
bo-ransa, și i-a asimilat ultimul element cu
rînză. Cipariu,
Arhiv., 144,
îl deriva de la un lat.
*brancia, în
timp ce Schuchardt,
Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se
referea la
numele orașului elvețian
Brienz. Această
idee, reluată în
mod inexplicabil de
DAR, este „imposibilă din
punct de
vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28,
îl derivă din
pol.,
greșind evident.
Pascu,
Beiträge, 8, a sugerat mai întîi o posibilă der. de la interjecția
bîr,
idee insolită, care a
fost totuși preluată de Lahovary 318, cu circumstanța agravantă de a o fi
combinat cu
rînză, ca la Hasdeu, și de a considera
cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-
europene. Tot
Pascu, I, 191, și
Arch. Rom., IX, 324, s-a gîndit
apoi la un trac. *
berenza, der. de la *
ber „
oaie”. După Densusianu,
GS, 1, 67,este
vorba de
rădăcina iraniană *
renc-,
renz- „a
stoarce, a
strivi”, în
vreme ce după Giuglea,
Dacor., III, 573-81,
ar trebui
plecat de la un *
brendia sau *
brandia, care s-
ar trage dintr-un indo-
european *
gurendh „a fermenta”;
ideea aceasta a
fost preluată de Pedersen,
Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetătorii mai recenți (Capidan,
LL, III, 228; Hubschimdt,
Alpenwörter, 25; Rohlfs,
Differenzierung, 51) au
tendința de a considera acest cuvînt ca un „Reliktwort” sau supraviețuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der.
brînzar, s.m. (
persoană care
prepară sau
vinde brînză);
brînzăreasă, s.f. (
femeie care
face sau
vinde lapte);
brînzărie, s.f. (
loc în care se
prepară brînza);
brînzi, vb. (despre
lapte, a se
strica; a fermenta);
brînzoaică, s.f. (
plăcintă cu brînză);
brînzoi, s.n. (Arg.,
cuțit);
brînzos, adj. (care are
multă brînză; care are consistența brînzei);
îmbrînzi, vb. (Bucov., despre
turmă, a
paște);
îmbrînzit, adj. (
făcut,
uns,
amestecat cu brînză);
brînzet, s.n. (cantitate sau sortiment de brînzeturi). Din
rom. trebuie să provină ngr. πρέντζα (Murnu,
Lehnwörter, 38), sb.
brenca (Miklosich,
Wander., 8), slov.,
pol.
bryndza,
pol.
bredza,
ceh.
brindza (Miklosich,
Wander., 10; Candrea,
Elemente, 401; Berneker 93); țig.
brinsa (Wlislocki 76), mag.
brenza, brondza,
săs.
pränts, germ. dialectală
Brinse(nkäse), țig. sp.
brinza „
carne fiartă” (Besses 39).