broáscă (-ște),
s.f. –
1. Animal amfibiu batracian. –
2. Nopal (
Opuntia ficus indica). –
3. Broscuță (sublinguală). –
4. Încuietoare la
ușă;
gaura cheii. –
5. Rindea lungă. –
6. Clin. –
7. Piese,
organe sau
părți ale unor ansambluri determinate, care servesc la susținerea
altor piese,
cum sînt suportul
axei roții hidraulice;
capitelul coloanelor, în construcțiile specifice. – Mr.
broască, megl.
broască „
broască țestoasă”. Lat. *
brosca (Pușcariu 221; REW 1329; Candrea-Dens., 183;
DAR); cf.
alb.
breskë, it.
rospo (mil. arezz.
brosco), ladin.
rusk. Cuvîntul a
fost considerat la
început autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 8; Cihac, II, 714), sau der. din gr. βρόθαϰος (Crețu 309). Pentru evoluția semantică de la „
broască” la „încuietoare”, cf. Rohlfs,
Quellen, 52 și
Iordan,
BF, VI, 169; imaginea broscuței este
proprie și sp., ca și fr.
grenouillette, it.
ranella. Din
rom. a
trecut în ngr. μπράσϰα (Meyer,
Neugr. Studien., 77; Murnu 36),
săs.
bruaskë. Der.
broscan, s.m. (
broască);
broscănesc, adj. (de
broaște);
broscar, s.m. (
poreclă dată
persoanelor care mănîncă
broaște);
broscărie, s.f. (
apă cu
multe broaște);
broscărime, s.f. (cantitate de
broaște);
broscaș, s.m. (
tîmplar,
dulgher);
broschiță, s.f. (broderie cu
fire în culori);
broscoaică, s.f. (
broască);
broscoi, s.m. (
broască;
copil mic mucos; Arg.,
pistol);
broscos, adj. (care are
broaște din
belșug);
broștesc, adj. (de
broaște);
broștește, adv. (ca
broaștele);
broștet, s.n. (cantitate de
broaște).