buf
interj. – Exprimă
zgomotul produs de ciocnirea a
două corpuri, de o lovitură sau o căzătură. Creație expresivă, care se întîlnește cu sl.
buchnoti sau
buchati „a
bate cu
putere”, de unde bg.
buchnuvam, sb.
buchnuti,
rus.
buchatĭ (Berneker 97);
fapt pentru care Miklosich,
Slaw. Elem., 18, n-a
șovăit să derive cuvîntul
rom. din sl. Pe de altă
parte, rezultatele
acestei rădăcini expresive s-au contaminat și cinfundat adesea cu
cele ale lui
buh-. Der.
bufni (var.
buhni, buvni, bumni, bugni, bufui, buhăi), vb. (a
izbucni; a bombăni, a
izbi);
bufneală (var.
bufăială, bufnet, bufnitură, buhnitură), s.f. (
zgomot brusc);
buhnaci, s.m. (certăreț, gîlcevitor);
bufnos, adj. (
prost dispus,
ursuz);
îmbufna, vb. (a
supăra, a
irita);
răbufni, vb. (a pocni; a
cădea zgomotos).