căcá (các, át),
vb. – A defeca. – Mr., megl.
cac, istr.
cǫc. Lat.
cacāre (Pușcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206;
DAR); cf. it.
cacare, prov., sp.,
port.
cagar, fr.
chier. Se folosește în
formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf.
căcat. Der.
caca, adv., adj. (
rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf.
Iordan,
BF, VI, 150;
căcăcios, adj. (fricos, care
face pe el);
căcăfrică, s.m. (leneș;
laș);
căcălău, s.n. (
belșug, cantitate
mare,
grămadă);
căcănar, s.m. (latrinar);
căcănărie, s.f. (
meseria de latrinar);
căcăniu, adj. (de culoarea
frunzelor moarte);
căcărează, s.f. (excrement de
oaie,
capră,
iepure, șobolan, cu
formă caracteristică ovoidală), care
presupune un anterior *
căcărea (cf. it.
cacherello) cu suf.
-ză (Densusianu,
Bausteine, 477),
căcăreza, vb. (a defeca);
căcări, vb. (a avea diaree; a
alinta);
căcărie, s.f. (
toane,
nazuri);
căcător, adj. (care provoacă diaree);
căcăstoare, s.f. (
closet);
căcătură, s.f. (defecare);
căcău, s.m. (
cioară albastră, Coracius garrula);
căcîcea, s.m. (
căcăcios);
cîca, adj. și adv. (
murdar,
spurcat, cuvînt infantil);
cîcă, s.f. (
muci, murdărie,
femeie murdară). Din
rom. derivă bg.
(po)kakam „a defeca” (Capidan,
Raporturile, 233), și ngr. (sarak.)
kakarandza „excrement” (Hoeg 123), pe care Meyer,
Neugr. St., IV, 50,
îl derivă eronat din it.
cacare, cu suf. -
anza.