căí (-ăésc, -ít),
vb. –
1. A
căina, a compătimi pe cineva. –
2. (Refl.) A regreta, a-i
părea rău, a avea remușcări. Sl.
kajati sę, kajǫ sę „a
face penitență” (Miklosich,
Slaw. Elem., 24;
Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf.
căina și
pocăi. Der.
căială, s.f. (regret, remușcare);
căință, s.f. (
părere de
rău);
necăință, s.f. (lipsă de căință).