călătór (călătoáre),
adj. –
1. Care călătorește. –
2. (S.m.) Vizitator. –
3. Mobil, nomad, migrator. Origine incertă. Este considerat în
mod normal a fi der. de la
cale „
drum, stradă”; însă der. prezintă dificultăți. Suf. -
tor se aplică de
obicei der. verbali; și, pe de altă
parte, nu
poate da
naștere la rîndul său la un der. verbal, ca
a călători (verbi gracia,
supărător este
conceput numai ca un der. posterior de
tipul *
a supărători). Pușcariu 262 și
DAR a încercat să evite dificultatea, presupunînd că
termenul călător ar fi provenit din
cale, precum
alb.
udhëtar „
călător” de la
udhë „
drum”. La
fel de justificat s-
ar putea invoca lat.
viator față de
via. Totuși, trebuie să semnalăm posibilitatea ca legătura
între cale și
călător să fi
fost stabilită a posteriori de imaginația populară.
Călător ar putea fi un der. normal de la
caballus sau, mai
bine zis, de la o
formă verbală der. de la acest cuvînt.
Ideea de „călătorie”
era strîns legată de
cea de „a
călări”, cf. germ.
reisen și
reiten.
Dacă presupunem că lat.
caballus a format aceeași der. ca
equus, vb.
*caballare sau *
caballitare (ca
equitare)
putea avea
drept der. cuvîntul
călător „
persoană care
merge călare” și, mai tîrziu, „
persoană care călătorește”. Der.
călătoreț, adj. (care călătorește
mult);
călători, vb. (a fi
călător, a fi pe
drum; refl., a se
duce; refl., a
muri, a
deceda);
călătorie, s.f. (acțiunea de
a călători);
călătorit, adj. (care a călătorit
mult).