car (cáre),
s.n. –
1. Vehicul cu
patru roți, cu tracțiune
animală. –
2. Cărătură. –
3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de
Stat. –
4. Parte a unor
aparate ca
ferăstrăul mecanic,
mașina de
scris etc. – Mr., megl.
car. Lat.
carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721;
DAR); cf.
alb.
karrë, it., prov., cat., sp.,
port.
carro, fr.
char. Der.
căroaie, s.f. (
car cu
două roți;
car pentru transportul trunchiurilor de
copaci, cu distanța
între osii care
poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de
țesut);
cărucer, s.m. (înv., căruțaș);
cărucior, s.n. (dim. al lui
car; trăsurică de
copil);
căruț, s.n. (
car, căruță);
căruță, s.f. (
car), mr., megl.
căruță;
căruțaș, s.m. (
vizitiu; Arg., dezertor);
căruți, vb. (a transporta).
Căruță poate fi un sing. analogic de la
căruțe, pl. de la dim. normal
căruț; însă
ar putea fi la
fel de
bine lat.
carucca, al
cărui pl.
*căruce ar putea da
căruțe, prin influența aceluiași dim. (
Pascu, I, 57,
îl derivă de la un lat. *
carrucia, care este inutil; cf. și
Iordan,
BF, VI, 150). Din
rom. provine bg., rut.
karuca (Miklosich,
Wander., 16), rut.
kary, „
car” (Candrea,
Elemente, 404), sb.
karuce, mag.
karuca (Edelspacher 15).