cardí (-désc, -ít),
vb. –
1. A
bate, a
lovi. –
2. A
fura, a
șterpeli. Cuvînt argotic, cu siguranță de origine țig.
Graur 133
îl explică prin țig.
kar- „a pronunța”, contaminat cu
a mardi; ceea ce
presupune un sens „a vorbi”
atestat de
Graur și Juilland 160,
dar contestat de Vasiliu,
GS, VII, 108, și pe care, la rîndul
nostru, nu
îl cunoaștem.
Chiar și
așa, semantismul prezintă dificultăți. Mai probabil provine din țig.
ker- „a da”, prin intermediul
formei kărdem. – Der.
cardeală, s.f. (
bătaie);
carditor, s.m. (informator). Cf. de
asemenea, în susținerea etimonului
kar-,
Graur,
BL, VI, 198 și V, 223.