ceáfă (céfe),
s.f. –
1. Partea de dinapoi a gîtului sau a
capului. –
2. Parte a
jugului care se
sprijină pe
ceafa animalelor de tracțiune. –
3. Parte a căpețelei. – Mr.
chiafă. Origine incertă. Este evidentă identitatea cu tc.
kafa „
ceafă”, din arab.
qafā (cf. Moldovan 424), de unde provine și
cafă, s.f. (în blănărie,
partea a
blănii ce
corespunde cefii), cf. Șeineanu, III, 24. Der. din mr. este
sigură; însă
rom.
presupune un intermediar necunoscut, care să explice rezultatul oclusivei turcești. În
general, se consideră că este
vorba de
alb.
kjafë (Meyer 219; Philippide, II, 704;
Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu înlătură dificultatea. Probabil formație locală, din gr., cu sensul de „căpățînă,
cap mare sau
gros”,
termen aplicat tradițional
grecilor.
Poate fi
vorba de o pronunțare locală: Scriban semnalează pronunțarea
čaf în
alb. din
Scutari.