ciocîrlán (ciocârláni),
s.m. –
1. Bărbătușul ciocîrliei (Alauda cristata). –
2. Plantă (Coronilla
varia). –
3. Dans tipic. Probabil de la *
ciocîrlă „
obiect cu
forma curbată sau în spirală”, der. de la
cioacă, și astăzi
cunoscut numai cu
forma cocîrlă, v. cuvîntul. Se explică prin imaginea
zborului caracteristic al
acestei păsări cînd se
lasă jos din
înalt, și de
asemenea prin analogia primei
părți a cuvîntului cu
cioc „
moț,
smoc de
pene”, cu
totul caracteristic
păsării respective. Suf. este cu siguranță expresiv, cf.
cocîrlă, codîrlă, modîrlan, șopîrlă, țopîrlan. Prezența imaginii spiralei la acest
nume a
fost semnalată, cf. Spitzer,
Arch. Rom., XII, 160; Pușcariu,
Dacor., VI, 306-9;
DAR; s-a încercat însă să se explice prin
surse onomatopeice, ca în bg.
čevruliga „ciocîrlie”, sb.
čevrljuga „ciocîrlie”, cf. sb.
čokrlije „cîrcel de
viță”.
Înainte Candrea,
Elemente, 405,
plecase de la
cioc, pe care
îl considera
compus cu un element expresiv
-îrlă. Pentru Hasdeu,
Col. lui Traian, 1873, 110, este cuvînt dac; după Philippide, II, 706, trebuie
pus în legătură cu
alb.
zok „
pasăre”. Lahovary 322
crede că este cuvînt anterior indoeurop. Der.
ciocîrlie, s.f. (
pasăre cîntătoare
mică, ce zboară vertical la
mari înălțimi);
ciocîrleț, s.m. (
pasăre, Sitta europaea), al
cărui nume se
poate compara cu
ciocănitoare. Existența lui *
ciocîrlă reiese și din
prezența lui
ciocîrlie, s.f. (
vargă, nuielușă; la
plug,
plaz,
talpă), al
cărui prim sens este identic cu cel de
cioancă;
ciocîrlău, s.m. (Munt.,
colină,
deal).
Ciocîrlie, s.f. (cîrcel de
viță) provine
fără îndoială din sb.; în
schimb din
rom. provine sb.
čokrljan (Candrea,
Elemente, 405).