ciuf (ciufi),
s.m. –
1. Smoc de
păr zbîrlit. –
2. Moț. –
3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu
părul încîlcit. –
4. Cucuvea. –
5. Pocitanie, sluțenie,
persoană urîtă și
caraghioasă. –
6. Afemeiat, petrecăreț, depravat. –
7. Șarlatan, pungaș. –
8. Dans tipic. Var.
ciof. Mr.
ciuf. Creație expresivă (Schuchardt,
ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb.
čup (›
rom.
ciup), it.
ciuffo (Battisti, II, 969),
alb.
čufkë.
Numele cucuvelei se explică prin
moțul pe care
îl au unele
specii ale acestei păsări,
iar sensul 6 pare a proveni din noțiunea intermediară de „
persoană care se
culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepția de „
șarlatan” prezintă aceeași
asociere de
idei a lat.
bufo cu fr.
bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Pușcariu,
Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi,
Dict., 116),
pleacă de la mag.
csúf;
dar același Pușcariu,
Dacor., II, 609 (cf.
DAR), consideră că
ciuf „
moț”
drept cuvînt diferit, care derivă din v. germ., cf. it.
ciuffo. Este
vorba fără îndoială de o greșeală, și cuvîntul it. se consideră de
obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la
fel ca cel
rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este
puțin probabilă der. din bg.
čuch (Conev 54), și mai
puțin cea dintr-o
limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), și din sl.
čubŭ „
creastă” (Cihac, II, 57). Der.
ciuhă (var.
ciofă, ciof), s.f. (bufniță; sperietoare);
ciuș, adj. (moțat);
ciuș, s.m. (
specie de
cucuvea, Citus brachyotus);
ciufan, s.m. (varietate de
varză);
ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci
părul; a se
lua la
harță, a se
lua de
păr, a se
părui; a
face pe cineva ridicol; a-și
bate joc de cineva; Trans., a înșela); der. expresivă (
Graur,
BL, IV, 91), care s-a
confundat în Trans. cu mag.
csúfolni „a ridiculiza, a înșela”, de unde ultimele sale sensuri;
ciufuleală, s.f. (
bătaie, chelfăneală; pedeapsă);
ciuhurez, s.m. (
specie de
cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării
între ciuhă și
huhurez. Nu este
clară relația
acestei rădăcini cu
ciurlă (var.
ciurlos), s.m. (despletit, ciufulit), der.
ciurlan, s.m. (tufiș, mărăciniș); și
cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la
ciuhă, it.
giufà, cu arab.
ğuhā „nebun,” pare incertă.