ciup
interj. – Exprimă
zgomotul produs de
ciugulitul păsărilor, sau de mersul pe vîrfuri. – Var.
cip. Creație spontană. – Der.
ciup, s.n. (
cioc), cuvînt
rar;
ciupi, vb. (a
ciocăni, a
lovi cu
ciocul; a
rupe lăstari, a
paște; a mînca pe apucate; a
fura cantități
mici; a
culege, a
aduna; a
pișca; a
bate, a
face zob; refl., a se
ameți, a se
chercheli), care se consideră de
obicei der. de la sb.
čupati, „a
ciupi, a
smulge”, și acesta din
alb.
tšupis „a
ciuguli” (Cihac, II, 50; Pușcariu,
Lr., 265;
DAR; cf. Conev 96; Rosetti, II, 114), însă ex.
străine s-
ar putea multiplica (bg.
čupja „a
rupe”,
čupkam „a
ciuguli”, mag.
csipni „a
ciupi”), probabil datorită
rădăcinii expresive
comune;
ciupeală, s.f. (
șterpelire; furtișag; acțiunea de a
ciupi);
ciupitură, s.f. (ciupeală; cantitate
mică);
ciupitor, adj. (borfaș);
ciupeli, vb. (a
ciuguli, a da cu
ciocul; a mînca pe apucate; a
jumuli; a pîrli
porcul pentru a-l curăța de
păr; a
fura, a
șterpeli), creație expresivă, cu adăugarea
grupului -
li (
Graur,
BL, VI, 146), pe care Tiktin și
DAR îl explică prin mag.
csupálni „a
smulge”, cuvînt cu siguranță în legătură, cu sb. (în
schimb, din mag.
csiperész provine
ciupăra, care circulă în Trans., cu aceleași accepții);
ciupelniță, s.f. (Bucov.,
groapă);
ciupăi, vb. (Bucov., a
merge pe vîrfuri; despre
mistreți, a grohăi; a se
bălăci), der. normal de la
ciup, pe care
DAR îl separă ca și
cum ar fi
trei cuvinte diferite, explicîndu-l pe
primul prin rut.
čapati „a
merge.” Ca și în alte
cazuri de
creații spontane, este
greu de stabilit legătura exactă a lui
ciup cu
alb.
kjep „
cioc”; nu pare însă de
folos nici să
ajungem, pentru a o explica, la
limbile anterioare indoeurop. (Lahovary 324).