dărăpăná (-néz, dărăpănát),
vb. –
1. (Înv.) A
tăia, a zgîria. –
2. (Înv.) A
smulge părul din
cap. –
3. (
Rar) A
lua, a
prăda, a jefui. –
4. A
distruge, a
nărui, a
rade de pe
fața pămîntului. –
5. A
dăuna, a păgubi, a
ruina. – Var.
derăpăna. Lat.
dĕruncĭnāre „a
peria, a
netezi, a nivela”. Semantismul prezintă dificultăți, în
lumina primelor folosiri documentate în
limba veche și populară,
dar uitate în
limba scrisă. Fonetismul
indică faptul că trebuie să se
plece de la o var.
*dĕru(n)quĭnāre, cu trecerea lui
qu ›
p; la pierderea infixului nazal
ar fi
putut influența analogia cu
rupes, cf. it.
dirupare, dirupinato.
Ipotezele anterioare sînt insuficiente: lat. *
deripinare (Candrea,
Éléments, 11);
dēripināre din lat.
*dĕrapĕre (Philippide,
Principii, 99; Pușcariu 484; Tiktin; REW 2579; Candrea; Scriban; Rosetti, I, 165; cf.
contra Graur,
BL, V, 95), formație dificilă care nu explică evoluția semantică; gr. δρεπανιζω „a
seca” (Bogrea,
Dacor., IV, 807). – Der.
dărăpănătură, s.f. (
ruină,
clădire dărăpănată).