depărá (-réz, -át),
vb. –
1. A
smulge părul. –
2. A
lua de
păr. – Var.
dăpăra. Mr.
deapir, dipirare, megl.
deapir, dipirari. Lat.
dēpῑlāre (P. Papahagi 101; Pușcariu 483; Candrea-Dens., 1329;
Pascu, I, 141;
Iordan,
Dift., 123; REW 2571); cf. v. it.
dipelare (calabr.
dipilare), fr. (
dépiler), sp. (
depilar.) Este dublet al lui
depila, vb. (a îndepărta
părul de pe
corp), cf.
depilator, s.n. (substanță cu
ajutorul căreia se depilează); și omonim al lui
depăra, vb. (a îndepărta, a separa),
puțin folosit în Trans., pe care Drăganu,
Dacor., III, 700,
îl consideră reprezentant al lat. *
de-parāre.
Depărare desemnează și o
veche uzanță juridică, abandonată a principiului la începutul
sec. XIX și conservată în unele toponime (
Depărați); delimitînd o proprietate,
fiii proprietarilor
primeau public o pedeapsă constînd în ceea ce
indică vb., cu pretextul de a-i
face să-și amintească pentru totdeauna stabilirea delimitării.
Presupunem că este etimologie populară, care a
confundat probabil rezultatul
rom. al lui *
dēpῑlāre cu lat. *
dēpalāre „a
publica”,
formă vulgară de la
palāri, atestată de glosa
depalata „manifestată” (Silos 120); rezultatul normal de la *
dēpalāre este și *
depăra. Cf. Pascu, Lat.,
259. – Der. depărat, s.n. (tăbăcire, smulgere mecanică a firelor de păr).