fúnie (fúnii),
s.f. –
1. Sfoară, cablu, parîmă. –
2. Sarcină de
lemne sau de
paie. –
3. Împletitură,
cunună de usturoi sau
ceapă ce se
păstrează împletite de
tulpini, în
formă de ghirlandă. –
4. Sfoară de măsurat
terenurile. –
5. Suprafață de pămînt de cultură. – Var. (înv.) și mr.
fune, megl.
funi, fuńă. Lat.
fŭnis (Pușcariu 673; Candrea-Dens., 684; REW 3689;
DAR), cf. v. fr. și Anjou.
fune. Pentru ultimele sensuri, cf. lat. med.
funis „porțiune de
teren” (Niermeyer 458), v. logud.
fune „
măsură” (Wagner 114); prin urmare, nu se justifică încercarea lui Bogrea,
Dacor., IV, 815, de a pune în legătură această întrebuințare cu lat.
fundus. Der.
funar (var.
funier), s.m. (
persoană care
face funii);
funire, s.f. (înv.,
suprafață măsurată cu
sfoara);
funitură, s.f. (înv., funie,
măsură de dimensiune);
înfunia, vb. (a
face funii; a
lega cu o frînghie; a fixa părîmele unei ambarcații). Cf.
funigel. – Din
rom. provine bg.
funija (Capidan,
Raporturile, 229).