géme (gém, gemút),
vb. –
1. A
scoate sunete nearticulate ca urmare a unei dureri, a se plînge. –
2. A fi
plin,
încărcat peste măsură. – Mr.
gem, gimută, geamire. Lat.
gĕmĕre (Pușcariu 703; Candrea-Dens., 727; REW 3722;
DAR), cf. it.
gemere, prov., cat., sp.
gemir, fr.
geindre, port.
gemer,
alb.
ğemoń (Philippide, II, 643). – Der.
gemător, adj. (care
geme);
geamăt (var.
gemăt, gemet), s.n. (sunet nearticulat de
durere)
poate fi la
fel de
bine der. intern. cu suf. -
et, ca
freamăt, treacăt, sau reprezentant al lat.
gĕmĭtus (Pușcariu 705; Candrea-Dens., 728; REW 3724;
DAR);
îngemere, vb. (înv., a
geme),
ar putea reproduce lat.
ingĕmĕre;
gemut, s.n. (geamăt).