gîde (-îzi),
s.m. –
1. Călău. –
2. Tiran. –
3. (Arg.) Judecător. Sl. (bg.)
gidija „nebun, extravagant, temerar”,
poate de origine orientală.
Sec. XVII. Semantismul nu este
foarte clar. După Cihac, II, 111, din
ceh.,
pol.
kat „
călău”, ceea ce nu pare posibil. – Der.
ghidan, s.m. (
nume propriu de cîine), pentru a
cărui variație vocalică cf.
gîză-ghiză;
ghidănac, s.n. (
ciocan;
ciomag);
ghidălan, s.m. (vlăjgan);
ghiduș, s.m. (
caraghios, bufon), cu suf. -
uș;
ghidușesc, adj. (
caraghios);
ghidușie, s.f. (caraghioslîc).
Ghiduș este considerat de Philippide,
Principii, 64 și
DAR ca der., de la
ghidi; de Lacea,
Dacor., III, 750 și la Scriban din mag.
büdös „puturos”, de unde provine și
săs.
bidusch; și de Drăganu,
Dacor., VI, 276-80, din mag.
gidós „
păstor de
capre”, aluzie la un
obicei popular de
Crăciun. Nici una din
aceste explicații nu
ni se pare convingătoare.