gît (gấturi),
s.n. –
1. Parte a
corpului, la
om și la
animale, care unește
capul cu trunchiul. –
2. Gîtlej. –
3. Înghițitură,
dușcă. –
4. Gît al
sticlei. –
5. Tub,
țeavă. –
6. Parte îngustă și
subțire a unui
obiect. –
7. Înfumurare, trufie, vanitate. Origine incertă.
Ar putea fi
vorba de lat.
guttŭra (cf. fr.
goître, montaniez
ǵotré „
gușă”), de la al
cărui rezultat
gîturi s-
ar fi refăcut un sing. analogic (Diez,
Gramm., I, 440; Cipariu,
Gramm., 13, cf. Densusianu,
Hlr., 276;
DAR).
Ar putea fi
vorba de
asemenea de un s.
redus încă din lat. la tipurile de a
doua decl., ca
împărat ‹
imperator, cf.
băiat. În ambele
cazuri, rezultatul
î este problematic. Analogia cu
guturai, unde
u s-a
păstrat, pare a
indica faptul că în
gît a
avut loc o încrucișare cu sl.
grŭlo „gît” sau, după părerea altora, cu
cuvintele sl. der. de la *
glŭtŭ, cf. slov.
golt, cr.
gut (› istr.
gut). Der. din sl. este și mai dificilă decît
cea din lat., totuși, a
fost preferată de Miklosich,
Lexicon, 130; Cihac, II, 117; Densusianu,
Filologie, 447; Conev 89 și Scriban. Este cuvînt
comun (ALR, I, 35), în
Criș gîrt. Cf.
gîrlan. Der.
gîtar, s.n. (
curea la
hamul calului de tracțiune);
gîtos, adj. (cu gîtul
lung);
gîtui, vb. (
rar, a
înghiți; a
îneca, a sufoca, a strînge de gît);
gîtuitură, s.f. (strîmtare,
parte mai
îngustă);
gîtuială, s.f. (gîtuitură);
îngîtui, vb. (a strînge de gît, a sugruma; a bîigui);
gîtiță, s.f. 8gîtlej, gît).