îmbuibá (îmbúib, îmbuibát),
vb. –
1. A
ghiftui, a îndopa cu mîncare. –
2. (Refl.) A mînca
lacom, în exces. –
3. A
crește din abundență, a se înmulți. Origine necunoscută. Nici una din explicațiile date pînă
acum nu pare mulțumitoare. După Densusianu,
Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din lat.
bubia, glosare incertă a lui „sfîrc”, pe
baza unui der. *
imbubiāre, cf. Pușcariu 72 și REW 4286a; însă
autorul a renunțat mai tîrziu la această
ipoteză, convingîndu-se că glosarea
era incorectă. După Giuglea,
Dacor., II, 632-37, din lat.
imbuĕre, prin intermediul unei
forme pop. *
imbuviāre, cf.
DAR, și Rosetti, I, 167, care stabilește o legătură cu lat.
bubῑre „a
umfla”. Sub aspect semantic, cuvîntul
oferă o identitate
perfectă cu
buieci, cf.
buiac; însă explicația fonetică este dificilă cf. sl.
buiti sę „a
trăi înconjurat de plăceri”, cu care
DAR admite că s-a încrucișat.