încuiá (încúi, încuiát),
vb. –
1. A
închide cu
cheia. –
2. A
închide, a
astupa. –
3. A constipa. Lat.
cŭneāre, de la
cŭneus (Pușcariu 827; Candrea-Dens., 427; REW 2392;
DAR), cf. sicil.
incuńari, engad.
inkuńer, sard.
kundzare (Wagner, 110),
inkundzare. Se consideră (Tiktin;
DAR) că semantismul se explică prin uzanța
veche de a
încuia în
cuie. Este de
presupus mai
curînd că lat.
cuneus „
cui” a
ajuns probabil să însemne și „
cheie”, ca
clavus față de
clavis. După Capidan,
Dacor., II, 631, mr.
ancuñare „a
arde” este același cuvînt lat. – Der.
încuietoare, s.f. (dispozitiv care
încuie ceva);
încuiere, s.f. (acțiunea de a
încuia; constipație);
încuietură, s.f. (constipație);
încuietor, adj. (care
încuie).
Descuia, vb. (a
deschide o
ușă, o
poartă, etc. încuiate cu
cheia)
poate reprezenta la
fel de
bine un lat.
dĭscuneāre (Densusianu,
Hlr., 169; Pușcariu 511; Candrea-Dens., 437; Tiktin; Candrea), cf. sard.
diskundzare, sau să se fi format în
rom., ca
închide-deschide. – Der.
descuietoare, s.f. (ușiță, portiță).