látură (láturi),
s.f. –
1. Coastă, rînă,
flanc. –
2. Bord,
margine,
țărm. –
3. Extremitate,
cap,
parte laterală sau terminală a unui
obiect. –
4. (Înv.) Regiune,
provincie. – Var.
lature, pl.
lături. Din
lat, s.n., din al
cărui pl.
laturi s-a reconstituit un sing. analogic, cf.
fagure, gaură (
Caragață,
BF, III, 39).
Ar putea reprezenta de
asemeni și pl. lat.
latera (Pușcariu 950; Candrea-Dens., 961; REW 4934;
DAR; Candrea; Tiktin), cf. v. it.
latora. În sfîrșit, Ascoli,
Arch. glott. it., II, 529 și Scriban se gîndesc la lat.
latus, lateris, ceea ce pare mai
puțin probabil. Pl.
laturi pare că s-a specializat în
epoca modernă cu sensul de „
părți,
coaste”, în
timp ce pl.
lături, se folosește
aproape exclusiv în expresii fixe;
în lături, adv. (la o
parte;
aparte,
afară; în
afară);
pe de lături, adv. (de ambele
părți; indirect);
alături (var.
alăturea), adv. (
lîngă,
aproape de). Der.
lăturalnic, adj. (lateral; indirect;
ascuns, nedemn), cu suf. -
nic;
lătural, adj. (lateral), creație artificială a lui Odobescu, după fr.
latéral, neuzitată;
lăturean, adj. (Trans., periferic; Trans.,
străin,
venetic, de
afară);
lăturinț, adj. (
Banat,
străin);
lăturiș, adj. (lateral);
lăturaș, adj. (lateral);
lăturaș, s.m. (locuitor al periferiei sau al unui
cartier; înv., locuitor care
plătea numai dările la un feudal,
fără să
aibă obligații
față de principe; înv.,
străin, din
afară; muncitor la
minele de
sare;
cal de
alături;
cal de
ajutor; nimfă de țîntar; ultimii
dinți ai
calului);
lăturar (var.
lăturaș, lăturință), s.n. (scîndura care se adaugă la căruță, pentru a fi încărcată mai
mult);
alătura, vb. (a pune
alături, a compara; a reuni, a adăuga);
delătura, vb. (a despărți), de la expresia
de lături;
înlătura, vb. (a despărți, a separa; a da deoparte, a suprima);
lătunoaie (var.
lătunoi, lăturoi), s.f. (răritură,
bucată de pînză neapretată și scămoșată;
bucată de
lemn, scîndură tăiată de
lîngă scoarță), de la
laturăcu suf. augmentativ -
oi;
lătunoios, adj. (
plin de
scame;
plin de rărituri).