lehăí (-ăésc, lehăít),
vb. – A vorbi repezit, a
sporovăi. Creație expresivă, o simplă var. a lui
blehăi (Scriban) și a lui
lihăi, vb. (Trans., a gîfîi; Maram., a
striga, a vocifera). E
puțin probabilă legătura făcută de Cihac, II, 168, cu sl.
lichŭ „
gol, de
prisos” sau
cea sugerată de Tiktin și Philippide, II, 719, cu
alb.
leh „a behăi”. – Der.
lehăială, s.m. (
șarlatan);
lehău, s.m. (Mold., limbut);
lehăială, s.f. (Mold., flecăreală);
lehăit, s.n. (taifas, trăncăneală). Cf.
lehamite, s.f. (oboseală, dezgust, repulsie), care
ar putea deriva din aceeași
rădăcină expresivă (Cihac, II, 168; Scriban),
dacă se
admite că aceasta
ar putea avea și sensul de „a scîrbi”, ca
cihăi (după Tiktin, mai
bine pusă în relație cu
lihni, leșina; după
DAR din mag.
léha „
gol”; finala ca în
pasă-mi-te, dară-mi-te etc.); der.
lehămeti (var.
lehămetisi, lehămetui, lehametisi), vb. (a scîrbi, a-i fi
greață, a inspira repulsie), cf.
leomi.