mesteácăn (mestéceni),
s.m. –
Arbore cu
scoarța albă (Betula
alba). Lat.
mastichinus, din gr. μαστίχινος (Candrea,
Conv. Lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089;
Iordan,
Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu,
Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a
fost comparată cu
masticul, gr. μαστίχη. Dificultatea trecerii -
ci- ›
-că-, care s-a explicat printr-o analogie cu
cearcăn și
leagăn, dispare
dacă se
pornește de la un *
mestecen, după al
cărui pl.
mesteceni, s-a reconstituit sing. actual, prin analogie cu
seamăn, semeni, țeapăn, țepeni etc. Etimoanele sl.
mŭstŭ „
must” (Cihac, II, 193), sau
mesteca (Domaschke 78) nu
par posibile, ca și originea anterioară indoeurop. (Lahovary 338). Der.
mestecănaș, s.m. (varietate de mesteacăn, Betula pubescens);
mestecăniș, s.n. (
pădure de
mesteceni).