mícă (-ci),
s.f. – Fragment, fărîmă, parcelă,
parte. Lat.
mῑca (Pușcariu 1068; Candrea-Dens., 1093; Tiktin; REW 5559), cf. it.
mica, fr.
mie, sp.
miga. Der. din sl.
migŭ „clipă, moment” (bg.,
pol.
mig, sb.,
rus.
miga), propusă de
Graur,
BL, VI, 156 și de Scriban, se bazează pe expresii ca
o mică de ceas, în care
mică dobîndește sensul special de „
parte dintr-o oră” și pare posibilă doar ca încrucișare semantică. E dubletul lui
mică, s.f. (mineral în foițe), din fr. (lat.)
mica. Probabil același cuvînt este cel care s-a
păstrat în expresia
mici fărîme (var.
mii fărîme, mii și fărîme), cu sensul de „
bucățele”, în care
mici „
bucăți” s-a
confundat cu
mici „de mărime redusă”. – Cf.
dumica, nimic.