miérlă (miérle),
s.f. –
Pasăre cîntătoare (Turdus merula). – Mr.
ńerlă, ńirlă, megl.
(m)ńierla, istr.
merlę. Lat.
mĕrŭla (Pușcariu 1073; Candrea-Dens., 1104;
Iordan,
Dift., 95; REW 5534; Bărbulescu,
Arhiva, XXX, 62 și XXXIX, 61), cf. it., prov., cat.
merla, fr.
merle, sp.
mirla, port.
miero. Fonetismul normal
ar cere un rezultat *
miarlă, cf.
herba ›
iarbă; reducerea
ia ›
ie, s-a explicat diferit, prin influența
formelor cu diftong aton, ca
mierloi (Candrea-Dens., 1104), din pl.
mierle (
Pascu,
Beiträge, 18) sau de la un
alb.
mierlë (
Pascu,
Arch. Rom., IX, 320). – Der.
mierloi, s.m. (bărbătușul
mierlei);
mierlesc, adj. (Olt., varietate de
struguri).