mîncá (mănânc, mîncát),
vb. –
1. A se hrăni. –
2. A
prînzi, a
lua cina. –
3. A se alimenta cu, a se menține cu. –
4. A coroda, a
strica. –
5. A
roade, a
măcina. –
6. A
consuma, a folosi. –
7. A delapida, a defrauda patrimoniul
public. –
8. A uzurpa, a
doborî. –
9. A se neliniști, a se
osteni. –
10. A o
apuca pe
căi greșite, a
duce la pierzanie. –
11. A
ciupi, a
produce mîncărime. –
12. A suporta, a
răbda o insultă. –
13. A cîștiga o
piesă a adversarului, în anumite
jocuri. –
14. A ține
mult la cineva, a
muri după o
persoană. –
15. (Refl.) A se devora, a se
distruge reciproc. – Var. (Trans.)
mînc. – Mr.
mî(n)c, măc(u), mîncată, mîcare, megl.
m(ăn)ǫnc, măncari, istr.
mărăncu. Lat. *
manucāre,
forma redusă a lui
manducāre, cf. it.
manucare, calabr.
manëká, mai probabil decît de la *
manicāre (Diez, I, 262; Pușcariu 1022; Candrea-Dens., 1127; REW 5592). Cuvînt de
uz general (ALR, I, 80). Sing.
prezentului mănînc pare că
ar trebui să se explice prin *
mănuc cu infix nazal *
mănunc (după G. Ivănescu,
BF, I, 161, printr-o încrucișare
între mînc cu *
mănduc). Der.
mîncăcios, adj. (
lacom);
mîncare, s.f. (
bucate,
feluri);
demîncare, s.f. (alimente, provizii);
mîncărică, s.f. (
carne înăbușită);
mîncărime, s.f. (usturime, iritație,
frecare a
pielii);
mîncat, s.n. (
faptul de a mînca,
masă);
mîncător, s.m. (înv., uzurpator;
persoană care mănîncă);
mîncătoare, s.f. (Arg.,
gură);
mîncătorie, s.f. (abuz, prevaricațiune, fraudă);
mîncătură, s.f. (înv., fraudă, abuz; rozătură; adîncitură);
mîncău, s.m. (
lacom, hulpav);
nemîncat, adj. (cu
stomacul gol; s.m., flămînd;
lihnit de
foame).