moș (móși),
s.m. –
1. Bătrîn. –
2. Bunic. –
3. Strămoș. –
4. Fondatorul, precedesorul unei
familii, străbun
comun. –
5. (Înv.)
Avere, proprietate,
parte dintr-o moșie care provine dintr-o
singură moștenire. –
6. Titlu de
respect care se dă
bărbaților în
etate; bunic,
unchi. –
7. (Mold.)
Unchi. –
8. Ziua moșilor. –
9. (Munt.) Tîrg,
iarmaroc care se ține de
obicei în
Ziua morților. – Mr.
moașe, megl., istr.
moș. Origine suspectă.
Prezența cuvîntului în toate
dialectele,
uzul său
general (ALR, I, 189; sensul de „bunic” care
apare în ALR, I, 169, numai pentru
Banat și Trans. este în realitate
mult mai extins) și compunerea cu
stră- (v.
strămoș), care nu
apare decît în elementele tradiționale,
arată sigur că-i
vorba de un cuvînt
latin. Este probabil
annōsus „
încărcat de
ani”, cu consoana finală modificată prin analogie cu pl., ca în
cossus ›
coș. Afereza lui
a- nu este imposibilă, cf.
amita ›
măt(ușe), și care a
fost susținută de
prezența lui
strămoș. Schimbul *
noș ›
moș este mai
greu de explicat,
fără îndoială cf.
măgar, și pînă la un anumit
punct miel, miță. În
general este considerat
drept cuvînt autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 10; Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu
alb.
mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724;
Pascu, II, 223; P. Papahagi,
Jb., XII, 539; cf.
Iordan,
Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi,
Notițe etim., 38, din
mamă, cu suf. -
oș,
ipoteză care nu se susține. Comp.
moș Martin, s.m. (
numele ursului), cf. REW 5381;
moșteacă, s.m. (
ofițer leneș), din
Moș Teacă, personaj literar
creat de Anton Bacalbașa (1893). Der.
moașe, s.f. (bătrînică; bunică;
mătușă,
titlu de
respect;
femeie care asistă la
naștere), cuvînt de
uz general (ALR, I, 212), mai
ales cu ultimul sens;
moșean, s.m. (înv., moștenitor; înv., proprietar;
rar, coproprietar);
moși, vb. (a da
ajutor la
naștere; a se
foi);
moșit, s.n. (asistența moașei la
naștere);
moșic, s.m. (bătrînel);
moșie, s.f. (înv., origine, speță; înv.,
patrie,
țară; înv., patrimoniu; proprietate, moștenire);
moșier, s.m. (proprietar funciar);
moșieresc, adj. (de moșier);
moșinaș, s.m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al
cărui suf. cf.
boiernaș;
moșneag, s.m. (bătrîn, bătrînel), în
loc de
moșneac, pentru al
cărui suf. cf.
rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în
loc de *
moșteneag, dim. al lui
moștean; după Scriban, în
loc de *
moșineac, cf. și Bogrea,
Dacor., III, 733);
moșnegește, adv. (ca bătrînii);
moșoaică, s.f. (Mold.,
oală, ulcior), numită
așa pentru că se obișnuiește să se
dea de
pomană în
ziua morților (Candrea);
moșuț, s.m. (ciocîrlie, Alauda cristata),
poate în
loc de *
motuț ›
moț „
smoc”;
strămoș, s.m. (străbunic; antecesor), cu pref.
stră-;
strămoașe, s.f. (străbunică);
strămoșesc, adj. (ancestral);
strămoșie, s.f. (calitate de strămoș). – Cf.
moșnean. Din
rom. provin rut.
mošul „bunic”,
moša, „bunică” și „moașă” (Candrea,
Elemente, 408); bg.
moš, mošija (Capidan,
Raporturile, 232),
mošierin (Candrea,
Elemente, 404), mag.
mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).