pădúre (pădúri),
s.f. –
Teren cu
arbori,
codru. – Mr.
pădure, megl.
păduri (toponim). Lat.
padulem în
loc de
paludem (Diez, II, 51; Schuchardt,
Vok., I, 29; Pușcariu 1243; Candrea-Dens., 1306; REW 6183), cf.
alb.
pülj (Philippide, II, 650), tosc.
padule, v. sard.
padule, v. sp., arag., v.
port.
paúl (Garcia de Diego,
Bol. Acad. Esp., VII, 259; Corominas, III, 695)
basc.
padura „mlaștină”; cf. P. Aebischer,
Homenatje Rubioy Lluch, I, 161-74. Originea anterioară indoeurop. (Lahovary 339) este fantastică. Der.
pădurar, s.m. (
gornic);
pădurărie, s.f. (ocupația pădurarului; administrație silvică);
pădurărit, s.n. (ocupația pădurarului; impozit pe păduri);
păduratic, adj. (păduros, împădurit);
pădurean, s.m. (locuitor al
pădurii);
pădureț, adj. (de
pădure;
sălbatic);
pădurice, s.f. (
pădure mică);
păduros, adj. (acoperit cu
pădure, împădurit), pe care REW 6183
îl duce pînă la lat.
paludosus,
fără să fie
nevoie;
împăduri, vb. (a
planta o
pădure);
despăduri, vb. (a
tăia o
pădure).