păstáie (păstắi),
s.f. –
Teacă, coajă. – Var.
păstare, păstău, înv.
postaie. Mr.
păstal’e, pistal’e. Origine îndoielnică. Mr. pare să
indice prezența unui etimon lat. terminat în
-alia; s-a propus *
pistalia, din
pistare „a
urlui” (Candrea-Dens., 1351;
Pascu, I, 143;
Graur,
BL, V, 109); *
quassitalia, din
quassare „a
rupe” (Pușcariu,
Dacor., III, 679); *
pyxitalia, din
pyxis „capsulă” (Giuglea,
Dacor, X, 60); sau din
alb.
pištaië (Candrea). Nici una din
aceste explicații nu pare suficientă. – Der.
păstăios, adj. (cu
păstăi, cu coajă). Din
rom. provine rut.
pastaja.