poleí (poleiésc, poleít),
vb. – A
suri, a acoperi cu un
strat subțire de metal. Megl.
puliăés, puliăiri. Sl.
polijati „a
risipi” (Tiktin). Legătura cu gr. ψυλλεῖον printr-o var. ionică σπυλλήïον (Diculescu,
Elementele, 484), e improbabilă. Cf.
lei. – Der.
poleială, s.f. (aurire;
lustru superficial; foiță de metal,
strălucire);
poleitor, s.m. (cel care
poleiește);
poleitură, s.f. (poleire;
obiect poleit);
polei, s.n. (
strat subțire de
gheață), cf. sl.
polediti sę „a se acoperi cu
polei” și
polegniță.