potîng (-guri),
s.n. – Legătură, împletitură de
nuiele sau de
fire vegetale. Sl.
potęgŭ, din
potęgati „a
trage” (Miklosich,
Slaw. Elem., 38; Miklosich,
Lexicon, 634; Cihac, II, 282; Cancel 25; Conev 70), cf. sb., cr., slov.
poteg „
vargă”, mag.
poting „legătură”. Este dubletul lui
petoacă (var.
peteucă, peteică), s.f. (legătură de
fire vegetale;
zăvor; butonieră), dintr-o
formă sl. nenazalizată, ca
cea sb. – Der.
potîngos, adj. (Mold.,
grosolan, noduros);
potînji, vb. (Trans., a
coase prost);
potînjiță, s.f. (Trans.,
gaură la
opinci pentru
nojițe), contaminat cu
(no)jiță.